Corporaşul

Zilele se întind în afara oraşului, într-un nicăieri personal, dar eu pe margine mă uit
şi- acolo şi-acolo. Să ies sau să intru.
Scrisul e tăcut, prea mort pentru mine, nu vorbim aproape deloc. Când ne mai ţinem în braţe totul e asurzitor şi rămânem acolo, în zgomotul enorm al timpului. De frică, înghit repede toate sunetele care mai apar şi corpul meu seamănă din ce în ce mai mult cu o scenă neagră invadată de microfonii şi cabluri. De trupe, dansatori şi lumini.
Un oraş mut se tricotează din săptămâni viitoare. Şi o bucurie intensă stă să doboare pieliţa scrisului.